Autorul  

  Personaje

                       

  Autorul (zis şi Titi)

  Lili

  Laur

  Marina

  Madam Popescu

 

 

Actul 1

 

O cameră de zi. Intră o femeie înaltă, elegant îmbrăcată, în mână cu o valijoară. Aşează valijoara lângă un fotoliu şi începe să inspecteze camera, comentând cu voce tare.

 

Marina: Era de aşteptat din partea lor. Să facă economie tocmai la mine. De ce să stau eu într-un hotel ? Nuuu, lasă că eu pot sta şi în... apartamentul ăsta. Al cui o fi ? Pare locuit. (deschide câteva dulapuri. Scoate o farfurie şi dă cu degetul pe ea. Strâmbă din nas) Sigur e locuit ! (iese. I se aude vocea) Ia uite, are şi baie ! N-are ea geam, dar e, totuşi, o baie. Cel puţin, dacă te iei după duşul ăsta care curge. (revine) Mă rog, să sperăm că n-o să stau mai mult decât trebuie în locul ăsta. Până la urmă n-o să mor, nu ? (se aşează pe fotoliu)

 

Intră Laur, precipitat, cu o umbrelă udă într-o mână, cu valiza în alta. Încearcă să-şi dea jos parpalacul, se încurcă în mâini. Sătul, le trânteşte pe toate pe jos şi se tolăneşte în fotoliu, cu ochii închişi. În acest timp, Marina îl priveşte siderată, de după fotoliu.

 

Laur: În sfârşit ! Urâtă vreme ! Şi nici un taxi liber. Parcă au intrat toţi în pământ. Fi-le-ar vinu’ al naibii să le fie ! (îşi scoate pantofii cu picioarele şi-i aruncă cât mai departe)

Marina: (nu mai suportă şi ţâşneşte de după fotoliu) Domnule !

LAUR: (deschide ochii şi sare în picioare pe fotoliu ) Doamne !

MARINA: Doamnă, că sunt una singură !

LAUR: Doamnă !

MARINA: Daţi-vă jos, domnule ! O să stricaţi arcurile !

LAUR: (dându-se jos cu grijă) Ce arcuri, doamnă, îmi pasă mie de arcurile fotoliului. (îşi pune mâna pe inimă) De ale mele îmi fac grijă.

MARINA: Domnule, ce faceţi aici ?

LAUR: Numele meu e Laur....

MARINA: Nu v-am întrebat cum vă cheamă ci ce căutaţi aici.

LAUR: Aici stau. Adică, nu e casa mea. Stau aici temporar. Adică nu stau încă. Urmează să stau.

MARINA: Cum o să staţi aici ?! Banca m-a trimis pe mine aici. M-a asigurat că este un apartament drăguţ, cochet... Mda !

LAUR: Banca ? Banca Economiilor Populare ?

MARINA: Da.

LAUR: Banca m-a trimis pe mine aici.

MARINA: Nu, domnule, vă înşelaţi, aici stau eu. Tot temporar, desigur !

LAUR: Doamnă... Nu mi-aţi spus numele dvs...

MARINA: Păi nici dumneata nu mi l-ai spus mie....

LAUR: Nu m-aţi lăsat !

MARINA: Eu ? Domnişoară... Marina Lazăr. (îi întinde mâna)

LAUR: Laur...Laurenţiu Anton. Aşadar, domnişoară Lazăr, Banca m-a trimis aici să stau pentru perioada cât sunt sub contract cu ei. Urma să mă simt ca acasă.

MARINA: Mda, şi mie mi-au spus la fel. Ei bine, vedeţi clar că au greşit, eu stau aici şi am şi venit înainte. Aşa că...

LAUR: Domnişoară, aşa că nu plec nicăieri. Am făcut 12 ore pe tren, sunt nemâncat, nedormit, plouat şi cu arcurile fragile... (se aşează în fotoliu) Nu plec nicăieri. Dacă nu vă convine situaţia...

MARINA: O să sun la bancă şi o să lămurească ei situaţia... (Laur dă din mână a încurajare. Marina pune mâna pe telefon şi formează.) Alo ! La departamentul Resurse Umane, vă rog ! Alo, Marina Lazăr aici ! Domnişoară, cred că s-a făcut o mare greşeală. În apartamentul în care m-aţi trimis a sosit un domn care susţine că el stă aici ! Cum... Dar... Nu e bine... În sfârşit ! (trânteşte receptorul)

LAUR: Ei, bine ?

MARINA: Se pare că va trebui să stăm amândoi în acest apartament. În oraş e nu ştiu ce festival...

LAUR: Al vinului...

MARINA: Al vinului... ! În sfârşit ! Şi toate locurile din hoteluri şi pensiuni sunt ocupate. Apartamentul acesta e folosit ocazional de oaspeţii băncii.

LAUR: Ştiam !

MARINA: Ştiaţi ? Şi de ce nu mi-aţi spus înainte să dau telefon ?

LAUR: Şi să vă stric plăcerea ? Am venit pe jos de la Bancă. Nici un taxi. Parcă au intrat cu toatele în pământ. În schimb, la fiecare colţ de stradă, butoaie de vin şi domnişoare drăguţe. Asta înainte să înceapă ploaia... până atunci a fost plăcut...

MARINA: Sunt convinsă... Aţi şi gustat...

LAUR: Numai din vin...

MARINA: Aha ! Asta e... !

LAUR: Nu-mi fac griji că mai am timp. O să stau aici cel puţin o săptămână.

MARINA: Dar cu ce treabă...

LAUR: Sunt advertising manager. Adică, pe româneşte, îmi folosesc creierul ca să-i fac pe oameni să cumpere un lucru despre care nici nu le trecea prin cap c-ar avea nevoie... Banca lansează un pachet de asigurări de viaţă şi vrea un studiu şi o strategie de promovare...

MARINA: Eu sunt specialistă în securitate.

LAUR: Nu pare !

MARINA: Nu pare ce ?

LAUR: Nu pare să fiţi foarte bătăuşă !

MARINA: Nici nu sunt. Mă rog, numai când trebuie... Nu genul acela de securitate. Sunt specialist în sisteme de siguranţă. Vor să verifice viabilitatea sistemului lor care e de când s-a construit Banca.

LAUR: Mi se pare normal. Grija pentru bani !

MARINA: Sfânta grijă pentru bani !

LAUR: Sunteţi cam ironică pentru cineva care-şi câştigă traiul din protejarea banilor altora.

MARINA: Şi dumneavoastră cam prea preţios pentru cineva care trebuie să-i facă pe oameni să-şi cheltuiască banii... Eu nu cred că banul are nevoie de protecţie împotriva cuiva ci noi avem nevoie de protecţie împotriva lui.

LAUR: Nu împotriva lui... ci a noastră avem nevoie de protecţie... El n-are nici o vină.

MARINA: Săracul... (zâmbind) Probabil de aceea îi purtăm atât de grijă.

LAUR: Mai ales dacă-i al nostru...

MARINA: (ridicându-se) Vreţi o cafea ?  Mă duc să văd dacă există... Măcar atât...

LAUR: Sigur...

 

Marina pleacă în bucătărie. Laur strânge de pe jos umbrela, parpalacul şi geanta, se piaptănă şi-şi netezeşte cu mâinile haina.

 

MARINA: (din bucătărie) Nu există cafea. Doar ness.

LAUR: Bun şi nessul.

Marina revine cu o tavă pe care sunt două căni şi o farfurioară cu biscuiţi.

MARINA: Nu e-n regulă ! Gazul nu merge, aşa că am făcut cu apă rece. La frigider nu merge becul şi miroase îngrozitor. Iar geamul dă într-o curte interioară unde cineva îşi bate covorul. Lucrurile nu sunt deloc aşa cum ar trebui să fie... Noroc că am găsit nişte biscuiţi. (aşează tava pe măsuţă)

LAUR: (visător) Nu aveţi uneori senzaţia că lucrurile nu sunt aşa cum ar trebui ?

MARINA: (surprinsă) Păi tocmai vă spuneam că nu sunt...

LAUR: Nu, nu mă refer la astea... Adică şi la astea... În general. Nu vi se pare că lumea nu e croită aşa cum ar fi normal ?

MARINA: Eu am permanent senzaţia asta. Dar îmi dau seama că şi eu fac parte din lumea asta, aşa cum e croită. Aşa că-mi spun că aşa trebuie să fie. Nu e nimic nou. Oamenii sunt aşa de când pământul. Nici mai buni, nici mai răi. Doar formele sub care ne ascundem manifestările se schimbă.

LAUR: Aşa credeţi, că nu suntem nici mai buni, nici mai răi ca cei de dinaintea noastră ? (gânditor) Eu cred că suntem mai răi. Eu cred că am inventat banii, atunci, demult, tocmai ca să ne justificăm răutatea. Cică Dracu ‘, orb fiind, umbla prin lume şi se lovea de oameni, aşa, la întâmplare. Oamenii, necăjiţi că nu-l pot învinui de relele lor, i-au dăruit ochi, ca să vadă pe unde umblă. Şi-aşa, cică, devine responsabil de cei de care se loveşte...

MARINA: Sunteţi bun la poveşti.

LAUR: Şi nu numai...

MARINA: Prefer poveştile. Tocmai de aceea, o să stabilim nişte reguli de convieţuire. (se ridică) Mie nu-mi place să mă scol dimineaţa. Şi, când mă scol, vreau ca baia să fie liberă. Nu vreau haine împrăştiate în sufragerie, sau în baie, sau în bucătărie.

LAUR: Pe hol se poate ?

MARINA: (săgetându-l cu privirea) Nu se poate. Ah, nici pe balcon.

LAUR: (oftând) Bănuiam eu...

MARINA: Îmi place să mă uit seara la ştiri şi, eventual la un film bun.

LAUR: Asta nu ţine de mine...

MARINA: (ignorându-l) Nu-mi place ca în frigider caşcavalul să stea pe acelaşi raft cu roşiile. Nu spăl vasele sau rufele altora...

LAUR: V-aţi gândit să vă faceţi o listă... aşa, ca un CV... ?

MARINA: Nu-mi plac apropourile cu tentă sexuală şi nici n-am nevoie stringentă de un bărbat care să mă vrăjească. (după o pauză) Cam atât...

LAUR: N-ar trebui să vină şi rândul meu...? Cu astea, fandoseli, ipohondrii, fiţe şi alte principii ?

MARINA: Poftim ? (se aşează)

LAUR: (se ridică şi el) În primul rând n-am nici cea mai mică intenţie să vă vrăjesc. Apropo, dacă tot o să fim colocatari, o să ne tutuim. Aşa-mi place mie. (Marina încearcă să protesteze. Laur îi face semn să tacă) Acum e rândul meu. Nu-mi place să fiu întrerupt când vorbesc... Aşa... Mie îmi place să mă scol foarte de dimineaţă şi să alerg despuiat prin casă cântând Marseilleza. Apoi îmi prăjesc nişte ceapă şi o mănânc în mijlocul sufrageriei, direct pe covor. Nici eu nu spăl vase şi rufe, aşa că suntem chit. Uşa de la baie n-o închid niciodată, aşa că o poţi folosi când vrei. Nu suport roşiile, aşa că n-au nici o şansă să stea pe acelaşi raft cu caşcavalul. Care, apropo, are mult colesterol. Cam atât...

Marina a rămas fără grai.

LAUR: (se trânteşte la loc în fotoliu) După cum vezi, suntem perfect compatibili. Ne vom simţi perfect împreună.

MARINA: Nu cred că m-aţi înţeles...

LAUR: Nu ţi-am spus că ne tutuim ?

MARINA: Glumiţi, nu ? Adică aţi...

LAUR: Ai...

MARINA: Ai glumit cu alergatul prin casă, nu ? Dezbrăcat...

LAUR: Cine ştie... Aflăm mâine dimineaţă... (se ridică şi-şi ia geanta pe umăr) Mă duc în camera mea... Apropo, în care vrei să stai ?

MARINA: (face un gest cu mâna) Mi-e indiferent.... În cea din dreapta...

LAUR: Şi mie mi-e indiferent... (iese pentru câteva secunde, se întoarce fără geantă şi se        opreşte în pragul uşi. Între timp, Marina duce tava în bucătărie)

MARINA: Aşadar, vrem, nu vrem, va trebui să stăm împreună. (se apleacă să-şi ia valijoara)

LAUR: (scoţându-şi verigheta de pe deget, cu ochii la Marina) Mie-mi convine !

 

                                                        Se-nchide lumina. Cortina -

 

 

 

Actul 2

 

Aceeaşi cameră. De data aceasta, la un birou, într-un colţ, stă un bărbat în cămaşă, care scrie la o maşină mecanică de scris. Se opreşte, iar bate, iar se opreşte. Scoate hârtia, o mototoleşte şi-o aruncă. Se ridică, se-nvârte prin casă, cu mâinile la ceafă. Revine. Iar se ridică şi se duce la bucătărie. Se aud vase trântite. Se întoarce cu o cană. Se aşează.

 

AUTORUL: Fir-ar al naibii ! Ce personaje tâmpite ! De ce n-or putea vorbi singure ? Orice le-aş pune să spună, sună fals ! Parcă-s proaste ! Nu pot şi ele să discute ca oamenii... (mai mototoleşte o hârtie şi-o aruncă. Între timp, în cameră intrase Lili, logodnica lui, pe care o loveşte cu ghemotocul)

LILI: Da` eu ce vină am ? De ce trebuie să dai în mine că nu-ţi iese ţie piesa ?

AUTORUL: Cum ce vină ai ? Păi n-ar fi trebuit să fii muza mea ? Să mă inspiri ?

LILI: Asta-i bună ? Unde scrie ?

AUTORUL: Cum unde ? În biografiile tuturor scriitorilor celebri care au avut lângă ei femei care i-au inspirat...

LILI: Mai multe femei ? Aici o fi problema...

AUTORUL: Nu, fiecare cu femeia lui... asta... cu muza lui...

LILI: Numai tu cu nemuza ta... (îl mângâie pe păr) Îmi pare rău dragule că nu sunt muza care-ţi trebuie. Nu că n-aş vrea. Dar nici tu nu mă inspiri pe mine...

AUTORUL: Cum nu te inspir ? Uite ! (îi miroase părul, inspirând adânc)

LILI: (se retrage în joacă) Păi aşa poţi inspira pe oricine...

AUTORUL: Asta s-o crezi tu ! Cum crezi c-aş putea s-o inspir pe vecina de deasupra ? Apropo, i-a mai născut o pisică... Am auzit tropote şi chiote de bucurie... Câţi are acum ? 10, 15 ?

LILI: E, bine ! Nu poţi să inspiri pe oricine ! Atunci înţelegi de ce nici eu nu te inspir pe tine...

AUTORUL: Păi de ce te-am luat atunci ?

LILI: În primul rând că încă nu m-ai luat, în al doilea rând, femeile se iau ca să gătească, să spele şi să facă copii... Şi-n timpul liber să se uite la telenovele... Tu nu citeşti revistele de profil ?  Nu crezi că mă onorezi cu o prea mare încredere ?

AUTORUL: Nu ! Tu eşti inspiraţia mea ! Uite, o să-ţi arăt. (pune febril o nouă hârtie în maşina de scris) Acum că ai venit acasă, o să termin actul ăsta. Apropo, mi-ai adus ce te-am rugat ?

LILI: (îi arată o mapă pe care a pus-o pe birou) Să nu le ţii mult. Îţi dai seama că n-aveam voie să le scot din bancă. Dacă află mă dau afară.

AUTORUL: Stai liniştită. Mă uit repede, îmi fac o idee şi ţi le dau să le duci înapoi. (începe să scrie)

LILI: Vrei să-i fac o ciocolată caldă ?

AUTORUL: Îhî !

 

Lili iese din cameră, după ce-şi ia taiorul de pe fotoliu. Autorul mai scrie câteva cuvinte şi se opreşte.

 

AUTORUL: La naiba !

LILI: (se întoarce cu o tăviţă pe care e o cană. Le pune lângă Autor) Ce-i ?

AUTORUL: Nimic. Doar că nu-mi iese nimic. Nici o replică ! Parcă nici un cuvânt nu e la locul lui... Mi se-mpleticesc gândurile în cap. Personajele mele nu mai ştiu să vorbească. Parcă e un dialog d-ăla din piesele proaste în care cei doi vorbesc parcă sunt singuri.

LILI: E, lasă că nu se-ntâmplă doar în piesele proaste.

AUTORUL: Asta nu mă încălzeşte cu nimic. Eu aş vrea ca personajele mele să fie vii, veridice. Să vorbească natural, ca în realitate...

LILI: Dacă te mai uitai şi tu la ştiri din când în când, aflai că în realitate oamenii nu mai vorbesc natural, nu se mai comportă natural. Şi constată că sunt vii doar pentru că le funcţionează elementele componente. Aşa că nu-ţi mai certa personajele...

AUTORUL: Dar ele n-au nici o vină. Eu sunt de vină. Doar sunt creaţiile mele. Ar trebui să le pot transmite din preaplinul meu, din naturalul meu, dacă vrei...

LILI: Dragul meu, dacă ne-am putea transmite naturalul, aşa ca pe gripă, de la unii la alţii, lumea ar fi un haos. Îţi dai seama ce de oameni, fiecare cu naturalul lui... ?

AUTORUL: Dar aici nu e vorba de alţi oameni ci de personajele mele.

LILI: Ele nu sunt oameni ?

AUTORUL: Ba da, dar sunt un fel de oglinzi ale tale, nu ? Adică trebuie să aibă măcar câte o părticică din tine. Ca să poată spune ceva din ce ai tu de spus. Îi pui o calitate unuia, un defect altuia şi faci din tine mai mulţi. Şi, dacă-i pui să vorbească bine între ei, iese exact ce-ai vrea tu să spui.

LILI: Dacă spui tu...

AUTORUL: Păi tocmai aici e problema. Asta mă enervează. Că nu reuşesc să-mi pun personajele să vorbească bine între ele.

LILI: Eu sunt convinsă că, dacă în realitate oamenii ar comunica cum ar trebui, nu s-ar mai naşte scriitori care să-şi pună personajele s-o facă atât de bine. Parcă în ciuda realităţii.

AUTORUL: Poate nu reuşesc eu să le dau personajelor ceva din mine...

LILI: Nu zău ? Personajul tău principal nu seamănă deloc cu tine. Ba chiar, aş spune că e contrariul tău... Aşa că...

AUTORUL: Aşa că ce ? Cum e personajul meu şi nu sunt eu ?

LILI: Păi, el e curajos, dinamic, plin de vitalitate, curios, descurcăreţ...

AUTORUL: Şi eu nu sunt ?

LILI: Ba da, maximul curajului tău e s-o-nfrunţi pe vânzătoarea de la pâine, când îi ceri restul...

AUTORUL: Poate n-am avut ocazia să-mi arăt curajul...

LILI: Sau poate n-ai...

AUTORUL: Sau poate nu e aşa de important curajul. Poate sunt descurcăreţ. Sau curios...

LILI: Nu-i aşa ? Ultima oară când ai încercat să fii şi descurcăreţ şi curios în acelaşi timp, am stat pe întuneric 3 ore. Şi-am aruncat şi prăjitorul de pâine...

AUTORUL: Poate că nu e important să fii curajos şi descurcăreţ. Poate e important ce ai de spus...

LILI: Nu ţi-ai face personajul curajos şi descurcăreţ dacă n-ar fi important. Eu cred că, tocmai pentru că nu eşti aşa, ai creat un personaj care să aibă tot ce n-ai tu. Aşa, ca un alter ego mai bun, un fel de semierou...

AUTORUL: Aşa crezi tu ? Că mă visez supererou ?

LILI: Semierou...

AUTORUL: A, nici măcar supererou... Nu mai avem ce discuta ! (se aşează îmbufnat în fotoliu)

LILI: Foarte bine, nici noi nu mai avem ce discuta ! (se preface şi ea îmbufnată)

 

                                                               Se aude soneria.

 

LILI: Cine-o fi ?

AUTORUL: Chiar, cine-o fi ? (soneria continuă să sune)

LILI: Cine-o fi la ora asta ?

AUTORUL: Chiar, cine-o fi la ora asta ?

LILI: ... ştii că dacă nu deschidem, n-o să aflăm niciodată... (autorul dă din umeri) Da, dar s-ar putea să nici nu plece niciodată de aici...

AUTORUL: Crezi ? (Lili dă din cap) Atunci să deschid ? (Lili dă din cap. Autorul se ridică şi dispare pentru o secundă. În cameră ţâşneşte Madam Popescu, în capot şi cu bigudiurile pe cap. E agitată)

MADAM POPESCU: Domnu` Titi, ce bine că sunteţi acasă ! Vai, ce bine că v-am găsit acasă !

AUTORUL: Da, ce bine ! Eu ies foarte rar.

MADAM POPESCU: Da, aşa i-am spus şi eu lui Mitică al meu: Să vezi, poate am noroc să-l găsesc acasă. Trebuie să merg să văd că, dacă nu merg, nu ştiu dacă îl găsesc acasă, nu ? Adică pe

             dumneavoastră....

LILI: Şi domnu` Mitică ce-a spus ?

MADAM POPESCU: (descumpănită) Mitică ? N-a spus nimic. Ştiţi, el e mai tăcut. Dar eu ştiu că era de acord cu mine. Să vin să vă caut. Poate vă găsesc acasă.

AUTORUL: Şi m-aţi găsit. Ce noroc !

MADAM POPESCU: Aşa-i ? Eu sunt norocoasă, de felul  meu. Am găsit odată o legătură de pătrunjel chiar în lift !

LILI: Da ?

MADAM POPESCU: Vai, ce s-a mai bucurat Mitică ! I-am făcut o ciorbă...

AUTORUL: Doar cu pătrunjel ?

MADAM POPESCU: Vai, domnu` Titi ce vă place să glumiţi ! Că i-am zis şi lui Mitică că vă place să glumiţi, să faceţi lumea să râdă. Cum să pun numai pătrunjel. Am luat şi mărar...

AUTORUL: Doamna Popescu, dar de ce-aţi venit la mine ?

MADAM POPESCU: A, nu v-am spus ? Uit, bată-mă să mă bată, c-am îmbătrânit şi uit de la mână pân la gură. Şi Mitică uită. Ieri a uitat să se bărbierească... Îşi pusese spuma de ras pe faţă şi-a plecat să-şi ia ziarul... Am îmbătrânit, domnu` Titi, dar nu mă plâng...

AUTORUL: Doamna Popescu...

MADAM POPESCU: (se uită la el mirată) A, da. De ce-am venit. Am venit să vă rog, domnu` Titi, să-mi botezaţi pisicu` !

AUTORUL: Poftim ?

MADAM POPESCU: Da, domnu` Titi, mi-a născut pisica aia mare, Leopoldina, nişte pisoi să-i mănânci, nu alta... Am păstrat doar unul. Restul l-am dat la prieteni şi vecini... E aşa de frumos ! Alb cu pete maro ! Are una şi pe năsuc !

AUTORUL: Doamna Popescu !

MADAM POPESCU: Da, şi vreau să-l botezaţi dumneavoastră... !

AUTORUL: Eu ? Eu sunt scriitor, doamna Popescu, nu... botezător de pisici..

MADAM POPESCU: Păi tocmai, domnu` Titi, că sunteţi scriitor. Dumneavoastră aveţi mai multă fantezie decât noi, ăştilalţi, că de-aia vă ies aşa bine cărţile... Tocmai d-aia, domnu` Titi. M-am gândit, adică m-am gândit şi cu Mitică că dumneavoastră o să-i găsiţi un nume frumos. Că şi el e frumos, mânca-l-ar mama. V-am zis că are o pată maro pe nas ?

AUTORUL: Doamnă Popescu, nu pot...

MADAM POPESCU: Da de ce să nu puteţi, domnu` Titi ? De ce să nu puteţi ? Nu trebuie dumneavoastră, scriitorii, să ne faceţi viaţa mai frumoasă ? Mai altfel ?

AUTORUL: Ba da, dar prin scris...

MADAM POPESCU: Păi scrieţi un nume frumos pe o bucată de carton şi mâine veniţi la noi cu domnişoara şi i-l punem de gât pisoiaşului. Fac şi nişte prăjituri cu ciocolată. Haideţi, domnu` Titi, faceţi şi dumneavoastră un pustiu de bine...

AUTORUL: Bine, doamna Popescu, bine, o să mă gândesc... Dar eu scriu despre oameni, nu despre animale. Nu ştiu...

MADAM POPESCU: Lăsaţi, domnu` Titi că n-am văzut eu oameni mai frumoşi ca pisoiu` ăsta. Veniţi, da ?

AUTORUL: Bine, doamna Popescu... Vin.

MADAM POPESCU: Plec acum că a rămas Mitică singur. Să nu se sperie că am întârziat atât... Că el e  cam sperios, ştiţi...

AUTORUL: (conducând-o spre ieşire) Da, doamna Popescu, ştiu... Ne vedem mâine... (revine singur. Lili râde)

AUTORUL: Ce-a fost asta ?

LILI: O mostră de realitate... Că tot vorbeam de personaje... Ai putea s-o bagi în piesa ta, pe undeva...

AUTORUL: Să ştii că s-ar putea s-o bag... Aşa poate o să pară totul mai natural...

LILI: Sigur o să pară mai natural... Auzi, să-i botezi pisicu` ! Să te gândeşti bine, da ? Să nu-i dai vreun nume să-l traumatizezi pe viaţă. Ai văzut ce de copii se cheamă Cezar sau Desdemona... ?

AUTORUL: Sau Argentina, sau Ronaldo... Problema e că n-am fost niciodată bun la botezat personaje. Dar unui pisoi oi reuşi eu să-i găsesc un nume... (se ridică şi se-ntinde) Nu mai am chef de scris. (pune manuscrisul în bibliotecă) Hai să mâncăm.

LILI: Nu vrei să ieşim la un restaurant ?

AUTORUL: Nu, e frig afară, n-ai văzut ?

LILI: Bine, mă duc să pregătesc ceva. (iese)

 

                                Autorul dă drumul la muzică. Se stinge încet lumina. Cortina.

 

 

Actul 3

 

Laur intră în cameră. Se descalţă şi-şi aruncă pantofii într-un colţ. Se învârte prin cameră. Se duce la bucătărie şi-şi face un sandwich. Se întoarce mestecând şi cu un ziar desfăcut în mână. Se aşează în fotoliu şi vrea să pună sandwichul pe măsuţă, peste nişte cărţi. Acestea cad. Le ridică şi găseşte o mapă. O deschide şi, intrigat, începe să răsfoiască schiţele. Intră Marina.

 

MARINA: Ce faci ? (îi smulge mapa din mână)

LAUR: Nimic!

MARINA: Cum nimic ? Îmi umbli prin lucruri...

LAUR: Nu-ţi umblu prin lucruri. A căzut şi, când am ridicat-o...

MARINA: Adică ai dat-o jos, că n-a căzut singură...

LAUR: N-a căzut singură, am ajutat-o ... Când am ridicat-o, s-a deschis...

MARINA: Şi nu te-ai putut abţine să te uiţi înăuntru...

LAUR: Nu prea... Îmi pare rău...

MARINA: Trebuia, până al urmă, ca această coabitare să-şi arate şi aspectele neplăcute... Nu-i suficient că trebuie să împărţim baia şi că mereu bei toată cafeaua din cefetieră, acum îmi umbli şi prin lucruri. Trebuia să insist de la început să stau la hotel...

LAUR: Am spus că-mi pare rău, nu ?

MARINA: Şi dac-ai spus, gata, s-a rezolvat totul, nu ? Aşa eşti obişnuit ? Să faci orice tâmpenie şi-apoi să aştepţi să fii iertat doar pentru că ţi-ai cerut scuze ? Ei bine, prost obicei...

LAUR: Tot nu-nţeleg ce atâta zarvă. M-am uitat un pic prin mapa aceea... Îmipare rău. De ce trebuie să faci o catastrofă din asta...

MARINA: În primul rând nu fac nici o catastrofă... În al doilea rând, au trecut deja două săptămâni şi aştia de la bancă parcă au uitat de mine... În fiecare zi mă duc degeaba, aşteptând să le arăt ce-am făcut... Sunt mereu în şedinţe...

LAUR: Aha, de-asta eşti întoarsă pe dos...

MARINA: Şi de-asta... Dar şi pentru că îţi iei libertatea de a-ţi băga nasul prin lucrurile mele...

LAUR: E, lasă, că n-oi fi aflat cine ştie ce secret...

MARINA: Ba, dacă vrei să ştii, dacă ar afla că am scos schiţele astea din bancă, aş putea avea probleme...

LAUR: Măi să fie, că n-or fi tocmai... Aşa-i, că tu asta ziceai că faci... optimizezi sistemele de securitate...

MARINA: Tocmai... Dar nu puteam să lucrez în birourile ale în care toată lumea fumează, pierde vremea şi discută despre tâmpeniile văzute la televizor...

LAUR: Lasă că n-ai de ce să-ţi faci griji. Aici nu le vede nimeni. Şi eu n-o să te spun...

MARINA: Ei nu, că asta-i culmea, după ce că-mi cotrobăi prin lucruri, tot eu să-ţi fiu recunoscătoare că nu te duci să mă pârăşti... (se trânteşte furioasă pe canapea şi începe să citească o carte)

LAUR: (vine lângă ea. Ea se trage) Chiar îmi pare rău. N-am ştiut că n-am voie... de fapt, nu trebuia să mă uit, nu era treaba mea. Dar aşa am fost eu de mic, curios. Ţi-am spus că, pe la 4 ani, am spart toate ouăle vopsite de mama de Paşte ca să văd dacă n-a rămas vreun pui înăuntru ?

MARINA: (zâmbind) Bănuiesc că aşa sunt toţi copiii... Curioşi, adică...

LAUR: S-ar putea... Din păcate, se pare că numai curiozitatea a ajuns şi la mine, cel adult...

MARINA: Cum adică...

LAUR: Adică sunt atât de diferit de ceea ce mă visam, copil fiind... Nu semăn deloc cu cel pe care-l descriam în compunerile acelea obligatorii de la şcoală : „Ce-o să te faci când vei fi mare ?”

MARINA: Tu ce te făceai ?

LAUR: Ah, depinde de vârstă... Pe la 12 ani eram fascinat de profesorul de istorie. Un lungan, destul de în vârstă, îndrăgostit de istorie. Când ne vorbea, parcă-i vedeai pe răzeşii lui Ştefan părăsindu-şi femeile şi plecând să apere ţara de năvălitori. Parcă lacrimile lor curgeau pe obrajii tăi. Apoi, auzeai clopotele bătând la Alba Iulia şi simţeai mirosul sudorii calului alb pe care intra Mihai în cetate. Evident că vroiam să mă fac profesor de istorie. Cred că aveam senzaţia că, predând istoria, devin o parte a ei...

MARINA: Şi ?

LAUR: Şi nimic ! Am crescut. Am vrut apoi să mă fac actor, poliţist, chiar, doctor... Vroiam să fac ceva important pentru oameni... Să conteze existenţa mea pentru ceilalţi...

MARINA: Şi nu contează ?

LAUR: Prea puţin... Am crescut şi m-am transformat, fără să-mi dau seama, într-un alt eu... Acum concep strategii prin care-i fac pe oameni să-şi cheltuie banii... Pentru ca, mai apoi, să fie disperaţi să câştige alţii...

MARINA: Lasă, că e frumos să lucrezi în publicitate... oricum e mai interesantă decât sistemele mele de securitate... Eu am vrut să devin violonistă... Făceam repetiţii la şcoală pe vioara profesorului. Atât am plâns să-mi ia şi mie o vioară... Într-o zi, când a venit acasă, tata avea în braţe o cutie lucioasă, maro. A deschis-o şi.. nu-mi venea să cred... Eram atât de fericită că am înşfăcat-o şi am zbughit-o pe uşă să-i arăt prietenei mele, Alexandra, care stătea cu două etaje mai jos... M-am aşezat cu fundul pe balustradă şimi-am dat drumul... Nici azi nu ştiu ce m-a apucat. Niciodată nu mă dădeam pe balustradă cu ceilalţi copii. Mi-era frică... Pe scurt, am căzut, mi-am fracturat mâna iar vioara s-a făcut bucăţi... N-am mai putut să cânt...

LAUR: Vezi... Cine ştie cum era viaţa ta, dacă nu te dădeai pe balustradă... ? Nici un copil nu va crede că atunci când va fi mare, nu va deveni ce s-a visat... Că, atunci când creştem, ne schimbăm atât demult...

MARINA: Dar nu numai când creştem... Uneori suntem alţii de la o zi la alta. Te trezeşti şi parcă eşti într-un alt univers, cu alt reguli, în care trebuie să te comporţi altfel.

LAUR: Sau te trezeşti simţindu-te altfel şi simţi nevoia să schimbi universul ca să ţi se potrivească din nou... Da, ştiu cum e... te uiţi dimineaţa în oglindă şi nu te recunoşti... Şi constaţi că-ţi plac lucrurile pe care le urai până ieri şi că te enervează la culme persoanele pe care le iubeai... Sau cel puţin aşa ştiai...       

MARINA: Aşa s-antâmplat şi cu soţia ta ?

LAUR: Soţia mea ? De unde ştii ?

MARINA: Credeai că n-am observat, atunci, în prima zi în care ne-am cunoscut, că aveai verighetă pe deget... Şi ţi-ai scos-o... Te-ai gândit tu că o să mă cucereşti mai uşor...

LAUR: Şi merge ?

MARINA: În nici un caz pentru că te-ai dat neînsurat... Aşa s-a-ntâmplat şi cu soţia ta ?

LAUR: Da, cred că da... Cred că într-o dimineaţă m-am trezit întrebându-mă ce caut eu lângă ea. Aveam senzaţia că nu ştiu cine e, că n-am ştiut niciodată... Şi, totuşi, dacă fac un efort de memorie, ştiu c-am iubit-o foarte mult... Că eram fericit... Şi-ntr-o noapte, brusc, nu mai eram decât un străin lângă un alt străin... Parcă o mână nevăzută mă dusese în vis la mii de universuri depărtare de ea...

 

Amândoi tac...

 

LAUR: Crezi că există destin ?

MARINA: Nu cred...

LAUR: Şi-atunci cum îţi explici că facem lucruri la care nu ne-am gândit, cărora nu le putem da nici o explicaţie logică... Că încălcăm regulile pe care, altădată, le-am fi apărat cu viaţa ? Că suntem buni sau suntem răi în mod aleator, parcă... Că facem lucruri de care ne e foarte ruşine şi, culmea, ştiam c-o să ne fie ruşine, înainte să le facem... Şi, cu toate astea, le facem...

MARINA: Parcă suntem noi şi, în acelaşi timp, parcă nu suntem noi... Sau parcă nu suntem deloc... Doar nişte spectatori la propria noastră viaţă... Nu ştiu... Dar nu cred că e destinul... Cred că e natura asta conflictuală a oamenilor... cei mai mulţi oameni habar n-au, cu adevărat, cine sunt... Şi pendulează toată viaţa între ce cred că sunt, ce ar vrea să fie, ce ar vrea să pară altora, ce ştiu ei că ar trebui să fie...

LAUR: Şi-uite aşa iese un balamuc în toată regula... Şi te mai miri că trei sferturi din populaţia globului are probleme la mansardă (face semn cu mâna în sus)

MARINA: Eu nu mă mir decât cum reuşeşte să ascundă celălalt sfert aceleaşi probleme...

LAUR: În mometul ăsta, te-aş săruta... Ce crezi ? Sunt eu sau nu sunt eu ?

MARINA: Să aflăm... (îl trage înspre ea şi-l sărută lung)

LAUR: N-am aflat dar sigur n-o să-mi fie ruşine după...

 

Se stinge şi se aprinde lumina. De fiecare dată când se aprinde lumina pentru câteva secunde, cei doi au diferite atitudini: el o ţine în braţe, el îi mângâie părul, ea îşi plimbă mâinile peste faţa lui.

 

MARINA: Cum s-a-ntâmplat asta ?

LAUR: Simplu... eu am vrut să te sărut, tu n-ai avut nimic împotrivă...

MARINA: Vorbesc serios! Cum s-a-ntâmplat... ? Acum două săptămâni eram doi străini... Nici acum nu ştiu prea multe despre tine. Doar că nu eşti aşa cum mi-ai părut la prima întâlnire: superficial şi şmecher...

LAUR: Da, nici tu nu eşti arogantă şi cu un băţ în... mă rog, ştii tu...

MARINA: Cu un băţ ?... În sfârşit... Cum am ajuns aici ?

LAUR: Habar n-am şi nici nu mă interesează. Mă bucur că s-a-ntâmplat. Şi oamenii nu-şi pun multe întrebări atunci când sunt bucuroşi... Şi-apoi, tocmai aici e farmecul în chestiile aste autorul: că te fulgeră şi nu ştii de unde vine...

MARINA: Crezi că e posibil ca noi doi... nu ştiu, să ne construim o altă viaţă ?

LAUR: Să devenim alţii... Alţi noi doi... Cred că da...

 

                                                               Marina se ridică sprinţară.

 

MARINA: Eu mă duc să mă culc... Tu mai stai ?

LAUR: Vin şi eu imediat. Am de dat un telefon la grafician. Câteva secunde durează... (Marina iese din cameră. Laur ascultă şi, când nu se mai aude nici un zgomot, se duceşi ia de pe noptieră mapa cu schiţe. Răsfoindu-le, se duce la telefon şi formează un număr) Alo, iubire, eu sunt... Da, toate-s bune... Cum ? Nu ştiu cât mai stau... Auzi, ce crezi c-am descoperit astăzi... ?

 

                                                                Se-nchide lumina. Cortina-

 

 

 

 

Actul 4

 

Autorul vine din bucătărie, cu o cană în mână. Se aşează la birou şi începe să scrie. În acel moment, în cameră intră Laur. Îmbrăcat, se duce la telefon şi formează.

 

LAUR: Alo ! Iubito, eu sunt ! Poftim ?... Da, ştiu c-au trecut trei luni... Da, ştiu... Ţi-am mai explicat... Trebuie să termin treaba aici... Apoi o să plecăm împreună... Unde vrei tu... Nu, n-am găsit pe nimeni care să te-nlocuiască... Cine ar putea ? Nu, nu râd de tine... (se-aude zgomot din hol) Trebuie să-nchid acum... da, da, şi eu... (intră Marina)

MARINA: (îl pupă drăgăstos) Unde-ai dispărut ? Erai în holul băncii şi, când am vrut să cobor, să venim împreună, ai dispărut... Am alergat după tine, te-am şi strigat... Nu mai erai... (alintându-se) Fugeai de mine ...?

LAUR: (luând-o în braţe) Cum să fug de tine ? Unde m-aş putea duce ? Nu te-am auzit... Dacă ştiam că termini atât de repede, te aşteptam şi făceam o plimbare până acasă...

MARINA: Pe frigul ăsta...? E decembrie, ştii ?

LAUR: Deja ? Dar nici n-a nins..

MARINA: Unde scrie că trebuie să ningă ? Şi-aşa e prea frig...

LAUR: Cum unde scrie ? În basme... Uite, şi Alifantis zice ceva cu „te uită cum ninge-n-decembre...” tra-la-la, ceva cu sobă... şi nu mai ştiu ce...

MARINA: Tocmai, n-avem sobă, nu ninge... Mai bine... Se păstrează pentru Crăciun... Mai ţii minte că mi-ai promis să ne petrecem primul nostru Crăciun împreună, la munte...

LAUR: Am promis eu aşa ceva... ? (Marina-l împinge) Trebuie să-mi verific agenda...

MARINA: Dacă tot te uiţi în agendă, vezi...

 

Sună telefonul Autorul se ridică de la masă. În acel moment, cei doi încremenesc în poziţiile în care erau. Autorul răspunde la telefon : Greşeală ! şi se-ntoarce la birou. Când reîncepe să scrie, cei doi încep să se mişte...

 

LAUR: Ce ziceai ?

MARINA: Eu ? Ziceam ceva ? Tu ziceai ceva de agendă... Ah, da, că trebuie s-o consulţi... Aşa să faci şi să-mi spui dacă dacă azi e cu roşu-n calendar...

LAUR: De ce ?

MARINA: Tu uită-te !

LAUR: (luând o agendă şi deschizând-o) Nu e cu nici un roşu. Oi avea o agendă atee...

MARINA: Lasă c-o s-o trecem noi cu roşu.

LAUR: De ce ? Ce sărbătorim ? Niciodată n-am înţeles cum ţin minte femeile toate datele de sărbătorit: trei zile şi 10 minute de când ne-am sărutat prima oară, 2 săptămâni şi câteva secunde de când m-ai văzut fără machiaj, şase ore de când te-ai uitat la televizor şi nu m-ai băgat în seamă...

MARINA: 72 de zile...

LAUR: 72 de zile... De la ce ?

MARINA: De când ne-am sărutat prima oară.

LAUR: Ai văzut ! Ţi-am spus eu ! Asta sărbătorim ?

MARINA: Şi asta...

LAUR: Dar mai ce ? Hai spune-mi ! Te rog... !

MARINA: Dacă-mi promiţi că o să ţii minte ce zi e azi...

LAUR: Promit...

MARINA: Şi că o să mă iubeşti mereu...

LAUR: Asta e şi mai uşor...

MARINA: (îl ia de mână şi-l aşează pe un fotoliu. Se aşează şi ea ghemuită la picioarele lui) Azi dimineaţă, în drum spre bancă, am trecut pe... (sună soneria la uşă. Insistent şi prelung) Mă duc să răspund. Îţi spun după... (se ridică şi merge să deschidă uşa. Revine însoţită de Madam Popescu)

MARINA: Dânsa e doamna Popescu, vecina noastră de deasupra...

LAUR: (Laur se ridică să-i sărute mâna) Laurenţiu Anton...

MADAM POPESCU: Nu-i nevoie, ştiţi, tocmai tăiam nişte varză. Că lu` Mitică al meu, bărbatu-meu cu acte, adică, îi place varza la nebunie. Cu cârnaţi. E mare mâncăcios Mitică ăsta al meu, că-i şi zic uneori: Nu mai mânca, măi Mitică, atâta, că faci holesterol...

LAUR: Colesterol...

MADAM POPESCU: Aşa, holesterol... Că am văzut eu la te`ve`... Da` el, nimica`... Da`, mulţumesc lu` Dumnezeu (îşi face cruce,) e sănătos ca un taur...

LAUR: Dom` Mitică…

MADAM POPESCU: El, cine altu` ?

MARINA: Doamna Popescu, luaţi loc, vă rog. Să vă aduc ceva, o cafea, un ceai ?

MADAM POPESCU: Nu, mulţumesc, că mă aşteaptă varza (se aşează pe fotoliu).

MARINA: Atunci, pe mine mă scuzaţi, am ceva de lucru. (iese)

MADAM POPESCU: Domnu` Laur... aşa vă cheamă, nu ?

LAUR: Aşa mă cheamă...

MADAM POPESCU: Domnu` Laur, uite de ce-am venit eu la dumneavoastră. Eu am auzit că dumneavoastră faceţi filmele alea frumoase care sunt între filme...

LAUR: Filmele dintre filme ?

MADAM POPESCU: Da, filmele alea scurte, cu actriţele ale frumoase, care se fac că spală cu detergenţi...

LAUR: Reclamele...?

MADAM POPESCU: Aşa, reclamele, că-i spuneam şi lu` Mitică al meu: Fugi dom`le de-aci, cum crezi tu că astea arată aşa şi spală cu detergent ? Păi ce, Nufăru` nu s-a inventat pentru ele ? Şi mai şi mint pe deasupra... Că nu se fac rufele albe. Am luat şi eu odată, m-a boscorodit Mitic`al meu două săptămâni că am dat atâţia bani pe el... pe detergent, adică... Aiurea... Aveam eu o cămaşă de noapte mai veche... Din zestre, ştiţi ? Şi-am vrut s-o fac albă la loc... N-a mers... Da` măcar miroase frumos acum în şifonier... Că înainte mirosea a naftalină... Că eu pun naftalină pentru molii, că i-a mâncat anu` trecut lu` Mitică două pulovere... Şi atât de supărat a fost, că am luat naftalină...

LAUR: Doamna Popescu, de ce-aţi venit la mine ?

MADAM POPESCU: Aşa... deci dumneavoastră faceţi astea... reclamele, nu ?

LAUR: Da.

MADAM POPESCU: Domnu` Laur, am şi eu o mare rugăminte la dumneavoastră... (Laur dă din cap) Ştiţi, mie-mi plac pisicile... Am 7. Da ! Şi Leopoldina, a` mai tânără, frumoasă foc, am găsit-o de mică, săraca... abandonată la ghenă... Ce oameni abandonează pisicile aşa, domnu` Laur ? Eu zic că ăştia nu sunt oameni...

LAUR: Ce-a făcut Leopoldina ?

MADAM POPESCU: Pui !

LAUR: Pui ! Aha... Câţi ?

MADAM POPESCU: 5, mânca-o-ar mama ! Toţi sănătoşi. Am păstrat doar unul. Restul i-am dat la prieteni şi vecini... E aşa de frumos ! Alb cu pete maro ! Are una şi pe năsuc !

LAUR: Aşa, şi ? Cu ce vă pot ajuta eu ?

MADAM POPESCU: Ah, vreau să-l faceţi vedetă !

LAUR: Pe cine, pe pisoi ?

MADAM POPESCU: Da, mânca-l-ar mama, că e aşa frumos şi deştept...

LAUR: Cum să-l fac vedetă pe pisoi, Doamna Popescu ? Ce sunt eu, director de televiziune ? Regizor de film ?

MADAM POPESCU: Păi nu ziceaţi că faceţi reclame ?

LAUR: Ba da, ziceam...

MADAM POPESCU: Păi şi-am văzut eu reclame cu animale, cu căţei, cu pisoi, cu pinguini, cu papagali... Aaa... (dă din mână ca şi când şi-a adus aminte de ceva) Aia drăguţă, cu un căţel care se joacă cu hârtia igienică... vai ce dulce e. Io mă uit mereu la televizor când o dă. I-am zis şi lu` Mitică să mă cheme, când o dă...

LAUR: Şi vreţi să vă fac pisoiul vedetă că se joacă cu hârtia igienică...

MADAM POPESCU: (nedumerită) Da !

LAUR: Doamna Popescu, oricât de mult m-ar provoca ideea de a face din cineva deştept o vedetă, eu lucrez numai cu oameni...

MADAM POPESCU: Vai, domnu` Laur, da` pisoiu meu e atâta de frumos şi de deştept... zici că-i om... Că şi Mitică zice... uite-te tu la el, că zici că-i om...

LAUR: Doamna Popescu, eu nu lucrez cu animale. Eu lucrez cu oameni...

MADAM POPESCU: Animale, oameni, tot aia... Care-i diferenţa ?

LAUR: Păi nu mă pricep să fac un pisoi să se joace cu hârtia igienică...

MADAM POPESCU: Da nu trebuie, că-l învăţ eu... Ne uităm la te`ve` şi-l pun să facă exact ca căţelu` ăla...

LAUR: Doamna Popescu, vă rog, nu insistaţi... Nu fac reclame cu pisoi... nici cu pinguini, nici cu căţei... Vă rog frumos... Acum o să vă rog să mă scuzaţi... (o ajută să se scoale de pe fotoliu)

MADAM POPESCU: Deci mă refuzaţi, domnu` Laur...

LAUR: Îmi pare rău, doamna Popescu, dar trebuie...

MADAM POPESCU: Domnu` Laur, dacă nici noi, între vecini, nu ne ajutăm... Vai de capul nostru... (iese)

LAUR: Transmiteţi-i sănătate lui dom Mitică... Marina ! Marina, vino-ncoace, c-a plecat...

MARINA: (intrând din cealalaltă cameră) A plecat, în sfârşit... Ce vroia... ?

LAUR: Să-i fac mâţu` vedetă la teve...

MARINA: Cum să-i faci mâţu`...?

LAUR: Uite-aşa, să-l pun să joace în reclame...

MARINA: Şi ce i-ai spus ?

LAUR: Că nu mă ocup de animale... Doamne, ce figură. Păcat că n-am talent la scris... Ce personaj ar fi ieşit... Ce vroiai să-mi spui înainte să vină Madam Popescu ?

MARINA: Că azi am trecut pe la policlinică...

LAUR: Eşti bolnavă ?

MARINA: (se aşează tacticos pe pat) Nu, sunt gravidă...

LAUR: (sărind de pe fotoliu) Poftim ?

MARINA: Asta din tonul tău e surpriză sau şoc ?

LAUR: (schimbându-şi mimica şi repezindu-se s-o ia în braţe) Surpriză, Marina, surpriză ! Cea mai mare surpriză ! Şi cea mai...

 

În acest moment intră în încăpere Lili, supărată. Autorul se ridică de la birou s-o întâmpine. Laur şi Marina încremenesc îmbrăţişaţi pe pat. Autorul dă s-o îmbrăţişeze, dar Lili îl îndepărtează.

 

AUTORUL: De ce eşti supărată ?

LILI: Pentru că m-am întâlnit cu administratorul şi m-a-ntrebat iar când plătim întreţinerea.

AUTORUL: Dar i-am spus că, atunci când termin piesa, o să primesc baii de la editură...

LILI: Dar de ce nu ceri un avans ? În fond, au câştigat binişor de pe urma cărţilor tale...

AUTORUL: Pentru că nu pot. Dacă aşa s-a decis...

LILI: Ai văzut ? Ce-ţi spuneam ? Nici un pic de curaj ! M-am întîlnit şi cu madam Protopopescu asta, cum o chema-o, m-a întrebat când îi botezi pisicul... Nici pe ea n-ai avut curaj s-o refuzi.

AUTORUL: Dar de ce s-o refuz ? Mai ales c-am băgat-o şi-n piesă... În fond, mai ies şi eu din casă.

LILI: Ca să botezi o pisică, dumnezeule ! Ăsta e evenimentul anului la tine ?

AUTORUL: Nu, aştept reducerile la magazinul de lenjerie intimă...

LILI: Eu vorbesc serios...

AUTORUL: (mucalit) Şi eu... (dă s-o ia în braţe dar Lili se trage) Ce eşti aşa de arţăgoasă ?

LILI: De ce sunt ? Vrei să ştii ? Pentru că nu-mi place de tine, e bine ?

AUTORUL: Cum nu-ţi... 

LILI: Uite-aşa ! Nu-mi place că nu eşti ca personajele tale, că nu eşti şi tu mai... mai...

AUTORUL: Mai cum ?

LILI: Viaţa ta e banală. Viaţa noastră e banală. Nu facem nimic după-amiezele, nu ieşim nicăieri, nu avem nici o aventură...

AUTORUL: Vrei să ne mutăm în Rahova ?

LILI: Eu vorbesc serios... Ai observat că nu mai mergem nici în concedii, de teamă să nu avem vreme proastă, să nu fim cazaţi în cine ştie ce magherniţă, să nu ne-mbolnăvim de la mâncare ?

AUTORUL: Asta se cheamă spirit de precauţie. Credeam că-ţi place să stai cu mine. Eu mai scriu, ne mai uităm la televizor, mai îmi povesteşti ce-ai mai făcut la serviciu.

LILI: Îmi place. Dar mi-ar plăcea să plecăm şi noi cu rucsacul pe munte. Să facem autostopul... Că nici maşină nu ne-am luat de teama accidentelor.

AUTORUL: Eu sunt mulţumit aşa. Am o viaţă liniştită, fără zbalţuri prea mari, cuantificabilă şi, prin urmare, controlabilă. Dacă am chef de aventură, îmi trimit personajele. Ce vrei mai mare aventură decât să inventezi nişte oameni şi să-i trimiţi în lumea largă ? Să le testezi rezistenţa, să le probezi inteligenţa ? Să-i pui să interacţioneze cu alţi oameni...

LILI: Inventaţi...

AUTORUL: Inventaţi, desigur... Să-i vezi cum se întâlnesc, cum se adulmecă, cum se cunosc, cum se confruntă, cum se înţeleg, cum se descoperă, cum se iubesc sau cum se urăsc... Şi, spre deosebire de viaţa reală, răul este controlabil. Îşi fac rău sau bine exact atât cât doreşti tu

LILI: Iar tu... hm, tu, autorul, eşti la adăpost de orice ţi-ar putea face personajele tale, nu ? Indiferent cât de răi îi faci, câte nenorociri îi pui să-ndure, câte nederptăţi să trăiască, ei n-o să-ţi poată reproşa nimic, nu ? Doar sunt invenţiile tale. Dacă vrei, le poţi chiar omorî. Curat, fără sânge şi fără poliţie, nu ?

AUTORUL: Ştii că nu-mi plac măsurile extreme. Dar, în principiu ai dreptate. Îmi place să recreez viaţa şi oamenii fără ca eu să ma supun vreunui risc. În fond, eu scriu pentru ceilalţi. (ia din bibliotecă nişte volume şi le răsfoieşte, după care le aruncă pe birou) Le dăruiesc lor ce am eu mai bun, sau mai rău, dacă vrei, le împărtăşesc din viziunea mea asupra lumii. Nu eu sunt subiectul principal ci personajele mele. Ele trebuie să transmită un mesaj...

LILI: Şi mai vrei să vorbească normal. Cum să vorbească normal dacă sunt doar o invenţie de-a ta ?

AUTORUL: Pentru că aşa vreau eu. Pentru că aşa trebuie. Pentru că aşa au succes personajele din toată lumea. Dacă oamenii au senzaţia că se identifică cu ele sau, dimpotrivă dacă şi-ar dori, în adâncul sufletului, să fie ca ele. Cu cât inventezi personaje mai credibile, cu atât ai mai mult succes. De aceea, personajele mele trebuie să fie curajoase, dinamice, pline de vitalitate... Şi, iartă-mă, dacă eu nu sunt aşa, dar reuşesc să inventez personaje credibile, înseamnă că sunt un scriitor bun.

LILI: (cu tristeţe) Dar n-a zis nimeni că n-ai fii. Doar că mi-aş dori să trăim şi noi puţin. Să trăim şi noi puţin.

AUTORUL: (luând-o în braţe) O să trăim. Uite, îţi promit. Imediat ce termin piesa asta, ne căsătorim şi plecăm în luna de miere unde  vrei tu. Mergem cu pluta pe Amazon dacă vrei. (Lili se uită la el cu neîncredere) Ei bine, poate nu chiar pe Amazon...

LILI: Bine ! (se trage din braţele lui) Ţine minte c-ai promis. Să nu te răzgândeşti.

AUTORUL: Nu mă răzgândesc.

LILI: Ai grijă ! Eu nu sunt unul din personajele tale...

 

                                                                      Se-nchide lumina.

 

Actul 5

 

Aceeaşi încăpere, goală. Intră Laur. Are o servietă diplomat destul de grea şi o revistă voluminoasă dub braţ. Cu servieta în mâini, intră în fiecare cameră. Iese mulţumit. Îşi dă jos paltonul. Pune servieta pe birou şi-o deschide. Servieta e plină de bani. Laur cântăreşte cu mâna câteva teancuri. Încântat, se duce în spate şi revine cu o geantă de fâş. Începe să mute banii din servietă în geantă. Din când în când se uită la ceas. La un moment dat sună telefonul.

 

LAUR: (continuînd să transfere banii) Da ! Eu sunt ! Iubito, ţi-am spus să nu mă suni aici. Te sunam eu... Da, i-am luat. Câţi ? Mulţi... Nu, n-am avut probleme. Totul a fost ca-n schiţe.... Asta făceam, împachetam... Păi, acum e 11 jumate. Trenul e la două... Nu, nu mă duc de-acum în gară... Pentru că nu mă plimb cu o geantă cu 3 miliarde de lei prin gară... Nu vine... Pentru că ştiu... Nu, nu m-am cuplat cu ea... Nu, nu mi-e milă de ea... O să se descurce... Nu, nu cred c-o să facă puşcărie şi, chiar dacă face, scapă cu un an-doi... Acum te-a apucat grija ei ? Nu, ţi-am spus, nu mi-e milă de ea... Acum, mă laşi să-mi fac bagajul ?... Şi eu...

 

Închide telefonul şi termină de transferat banii. Lasă geanta pe masă. Ia un teanc, caută un plic în sertarul biroului. Pune banii în plic, scrie ceva pe el şi-l pune undeva la vedere. Se duce în cealaltă cameră. După un timp se întoarce cu o geantă mai mare în care mai pune şi un pulover de pe vreun spătar. Pune geanta lângă fotoliu. Se uită prin cameră, se uită la ceas. Se aşează lângă telefon, deschide revista, dă din cap de câteva ori şi ridică receptorul.

 

LAUR: Alo, bună ziua ! Aş dori să comand un inel.... Da, am catalogul în faţa mea... Spuneţi-mi, cel de la pagina 23... cel de sus, din dreapta... da... are diamant adevărat, nu ?... Da, aşa m-am gândit şi eu... Şi cele mici, roşii... ? Rubine... 20 ! Am înţeles... Spuneţi-mi, dacă doresc să comand, cum procedez... ? Da, este pentru soţia mea... Marina Lazăr... Str. Rubiconului, nr. 34...da, 34... etajul 2, apartament 12... Şi cum plătesc? Aha... Deci, când vine de la dumneavoastră, îi dau banii... Am înţeles... Bun... A, nu vă supăraţi, şi cam când o să ajungă ? Nu s-ar putea undeva, după ora 14 ? Nu, mai bine după 16 ? Perfect ! Vă mulţumesc mult... Şi dumneavoastră !

 

Se uită din nou la ceas. Mai verifică o dată geanta cu bani. Se învârte prin cameră. Se uită iar la ceas. Pufăie. Se duce în bucătărie şi se-ntoarce după câteva secunde, cu un sandwich. Se duce la bibliotecă, se uită la cărţi. Ia una dar, de lângă ea, cade o mapă de carton în care sunt nişte foi dactilografiate... Pune cartea la subraţ, ia mapa şi se aşează în fotoliu. Începe să citească, muşcând din sandwich. La un moment dat se opreşte... Pune sandwichul pe măsuţă şi se ridică în picioare, cu foile în mână. Lumina se stinge de mai multe ori pentru câteva secunde. La fiecare revenire, el este într-o altă ipostază : cu mâna în păr, pe birou, fără foi, dar cu mâinile pe cap etc. Se aprinde lumina. Laur începe să deschidă sertare, să scoată cărţi din bibliotecă, să caute prin hârtiile de pe birou. Intră Marina.

 

MARINA: (intră vijelioasă, se duce în camera ei) Bună ! N-am trecut decât să iau mapa aceea cu schiţe. Nu ştiu de ce, au nevoie urgentă de ea la bancă. Sper să nu mă-ntrebe nimeni de ce-am luat-o acasă... (intră în sufragerie) Ce faci ? Laur !

LAUR: Caut...

MARINA: Ce ?

LAUR: Nu ştiu...

MARINA: Cum nu ştii ? Laur, ce-i debandada asta ? Ce cauţi ?

LAUR: Nu ştiu... Ceva... orice...

MARINA: Mă cauţi pe mine ?

LAUR: Nu te caut pe tine...! Marina, vino încoace...

MARINA: Dar trebuie să ajung la bancă...

LAUR: Lasă banca, vino-ncoace... S-a-ntâmplat ceva... Nici nu ştiu cum să-ţi spun... Stai jos...

MARINA: (aşezându-se în fotoliu) Ce s-a-ntâmplat ?

LAUR: Venisem acasă şi...

MARINA: (vede geanta cu haine de lângă fotoliu) Ce-i asta ?

LAUR: Lasă geanta... Am venit aca...

MARINA: Ce-i cu geanta asta ? (o deschide) Ai hainele în ea... Pleci undeva...?

LAUR: Da... Adică nu... Nu ştiu...

MARINA: (se ridică) Laur, ce se-ntâmplă aici ? Ce-i cu geanta asta ? Şi ce-i cu tine ? De ce eşti aşa de agitat şi... unde pleci... ?

LAUR: O să-ţi spun ! Acum, ascultă-mă ! Am descoperit ceva...  Noi nu suntem noi...

MARINA: Ce ? Hai mă Laur, că mă grăbesc la bancă.

LAUR: (îi smulge mapa din mână) Dă-o dracului de bancă ! Nu-nţelegi că aici s-a-ntâmplat ceva ? Că noi nu suntem noi ?

MARINA: Laur, nu-nţeleg nimic...Lasă-mă să sun măcar să le spun că-ntârzii... (se duce spre telefon dar descoperă plicul de pe masă) Ce-i ăsta ? (citind ce scrie pe plic) Pentru copil ? (îl deschide) Ce-s ăştia ? Laur, ce se-ntâmplă aici... Ce bani pentru copil... ? Şi de unde ai atâţia bani ? Şi ce-nseamnă bani pentru copil ? Unde pleci ?

LAUR: O să-ţi explic !

MARINA: (strigând) Laur !

LAUR: Marina, crede-mă, nimic nu e ceea ce pare ! Crede-mă !

MARINA: De ce ai bagajul făcut ? Unde pleci ?

LAUR: Nu mai plec nicăieri acum... Plecam acasă...

MARINA: Cum acasă ? Şi eu ? (înţelege. Se prăbuşeşte în fotoliu)

LAUR: (îngenunchează) Marina, ascultă-mă...  Plecam, dar acum nu mai plec...

MARINA: Plecai... Mă părăseşti... Şi banii pentru copil ? Sunt bani ca să scap de copil, nu ?

LAUR: Marina...

MARINA: Tu plecai şi eu trebuia să scap de copil, ca să uit că te-am şi cunoscut, nu ?

LAUR: Marina, nu-nţelegi...

MARINA: Nu-nţeleg, nu ! Nu-nţeleg... Cum plecai ? Spuneai că mă iubeşti, că o să divorţezi... C-o să mergem împreună de Crăciun...

LAUR: Nu eu...

MARINA: E clar că nu tu... cel puţin nu tu, cel pe care aveam senzaţia că-l cunosc...

LAUR: Asta încerc să-ţi explic... Eu nu sunt eu şi tu nu eşti tu...

MARINA: Laur...

LAUR: Marina, ascultă-mă... Se întâmplă ceva ciudat... Marina, am găsit manuscrisul ăsta... Marina, suntem doar nişte personaje...

MARINA: Nu-nţeleg...

LAUR: Citeşte aici... (îi întinde o foaie)

MARINA: Nu citesc nimic...

LAUR: Bine, ascultă atunci... „O cameră de zi. Intră o femeie înaltă, elegant îmbrăcată, în mână cu o valijoară. Aşează valijoara lângă un fotoliu şi începe să inspecteze camera, comentând cu voce tare. Era de aşteptat din partea lor. Să facă economie tocmai la mine. De ce să stau eu într-un hotel ?” Uite... şi-aici... „Niciodată nu mă dădeam pe balustradă cu ceilalţi copii. Mi-era frică... Pe scurt, am căzut, mi-am fracturat mâna iar vioara s-a făcut bucăţi... N-am mai putut să cânt...” Asta eşti tu, Marina... Uite şi eu... „Habar n-am şi nici nu mă interesează. Mă bucur că s-a-ntâmplat. Şi oamenii nu-şi pun multe întrebări atunci când sunt bucuroşi...” Astea-s cuvintele mele... „te uiţi dimineaţa în oglindă şi nu te recunoşti... Şi constaţi că-ţi plac lucrurile pe care le urai până ieri şi că te enervează la culme persoanele pe care le iubeai...” Nu-nţelegi ?

MARINA: Nu ! Ce-i asta ? (îi smulge foile din mână)

LAUR: Nu ştiu... Le-am găsit în bibliotecă... Scrie acolo tot... cum ne-am cunoscut... ce-am vorbit... ce-am făcut... Tot... cuvând cu cuvânt... gest cu gest... Nu-nţelegi ? Cineva a scris tot ce s-a-ntâmplat... Cineva a scris despre noi doi...

MARINA: (citind cu voce joasă)Se stinge şi se aprinde lumina. De fiecare dată când se aprinde lumina pentru câteva secunde, cei doi au diferite atitudini : el o ţine în braţe, el îi mângâie părul, ea îşi plimbă mâinile peste faţa lui”...

LAUR: Vezi ? Exact ce s-a-ntâmplat...

MARINA: Dar nu s-a stins lumina...

LAUR: Lasă asta... Nu-nţelegi ? Scrie despre noi... Nu suntem decât nişte personaje...

MARINA: E clar, ne-a urmărit cineva şi a scris tot ce-a văzut şi-a auzit...

LAUR: Nu se poate...

MARINA: De ce nu se poate ? Au pus microfoane, camere video... ce ştiu eu ? Asta căutai, nu ?

LAUR: (blând) Nu se poate, Marina... Citeşte finalul...

 

                                                           Marina citeşte, apoi ridică capul şocată.

 

LAUR: N-avea cum să ştie că am furat banii de la bancă...

MARINA: Ai furat banii de la bancă...

LAUR: Da, m-am folosit de schiţele tale... Dar nu asta e...

MARINA: (sărind şi începând să-l lovească cu pumnii) Nenorocitule ! Te-ai folosit de mine... Totul a fost doar un circ ca să furi banii... Apoi plecai la ea şi eu... eu făceam puşcărie... nenorocitule ! (izbucneşte în plâns. Laur o prinde, în sfârşit, de mâini. Se prăbuşesc amândoi pe podea)

LAUR: Marina, nu înţelegi că nu eram eu... Că totul, dar totul, e o imensă farsă... Că n-am făcut decât să urmăm nişte indicaţii de regie...

MARINA: (se trage de lângă el) Nu-i adevărat... Nuuu... Tu ai scris totul... Tu... Ţi-ai scris cartea pe viu...

LAUR: Nu-i adevărat, Marina... N-am scris eu... N-aveam de unde să ştiu ce spuneai tu înainte să apar eu... Şi-apoi... de ce ţi-aş fi arătat ? Aş fi putut pleca cu banii şi cu manuscrisul... Ai fi aflat totul când aş fi publicat cartea...

MARINA: (cu gândul aiurea) De-acolo erau banii pentru copil... Mă rog, pentru ca el să dispară... De aceea aveau nevoie de schiţe... Vroiau să vadă cum s-au furat banii...

LAUR: (zgâlţâind-o) Marina ! Tu nu-nţelegi ! Nu suntem decât nişte personaje ! Atât ! Nu existăm...! Cineva ne-a inventat şi s-a jucat cu noi cum a vrut el... Ne-a pus să ne-ntâlnim, să ne-ndrăgostim... să facem dragoste... ne-a inventat amintiri...

MARINA: Dar eu ştiu ! Eu îmi aduc aminte ! Eu am amintiri ! Eu am simţit buzele tale... Eu simt că te iubesc...

LAUR: Dar e normal... Universul ăsta există... pentru noi ! Dar numai pentru că l-a inventat cineva... Noi suntem reali numai în măsura în care am fost creaţi... Vezi tu... M-am gândit... Cuvântul crează, nu ? Aşa se spune ? Cuvântul există, chiar dacă nu-l vezi... nu-l poţi atinge, nu ? Ei bine, noi suntem nişte cuvinte... Multe cuvinte... înşirate de un autor aşa cum a vrut el... Şi cuvintele s-au legat... noi ne-am legat...

MARINA: Nu, n-am cum să fiu un personaj... Cum adică, tot ce-am spus, tot ce-am gândit, tot ce-am simţit a fost doar o invenţie a altcuiva ? Nuuuu, eu nu sunt un personaj...

LAUR: Crezi că mie-mi convine să accept că nu sunt decât o invenţie ? O păpuşă cu care s-a jucat cineva cum a vrut ? Dai aici aşa scrie !

MARINA: Prostii !

LAUR: Ia gândeşte-te ! Dacă suntem numai nişte personaje, nu e vina noastră că facem rău... Nu e vina mea că te-am minţit, că am furat banii, că te părăseam... Înţelegi ? Nu e vina personajului Laur... E vina autorului... El a inventat toate astea, el a inventat răul...

MARINA: Şi binele ? Înseamnă că şi binele pe care îl facem...

LAUR: Hai să fim serioşi...Oamenii fac mult mai multe lucruri rele la care trebuie să găsească o scuză decât fac lucruri bune, la care nici măcar nu caută o explicaţie... Un lucru bun e ceva de la sine înţeles... Relele trebuie justificate ! Ecce ! Ale mele sunt !

MARINA: Şi de unde ştii că şi această discuţie a noastră, această revelaţie a ta, această descoperire a faptului că suntem doar nişte personaje nu e decât tot o invenţie... Că aşa e rolul...

LAUR: Pentru că n-a scris despre asta...

MARINA: Poate n-a apucat...

LAUR: (gânditor) Nu... Scrie „cade cortina” după ce vii tu acasă şi găseşti doar plicul de la mine... (pauză în care Laur se învârte prin cameră)  Şi  ce sens ar fi avut să ne pună să ne dăm seama că el există... ?

MARINA: Poate că nici nu există şi tu...

LAUR: Eu am înnebunit brusc, nu ?  Uite-aşa, stăteam cu trei miliarde de lei în geantă şi, în loc să fug cât mai departe, m-am aşezat la inventat poveşti despre cum sunt eu un personaj... Ai tu senzaţia că ăia de la poliţie o să-nghită scuza cu „Nu eram eu, cineva m-a inventat şi m-a făcut un nenorocit ! El m-a pus să fur ! Eu sunt nevinovat !” ? Hai să fim serioşi ! E clar că ceva s-a defectat... Ceva n-a mers cum a vrut el... Cumva, universul ăsta pe care l-a creat a început să aibă o viaţă a lui... independent de voinţa cuiva... că noi am început să existăm...

MARINA: Adică nu suntem doar nişte personaje ?

LAUR: Ba da, dar nişte personaje conştiente că sunt personaje... Şi asta sigur nu i-ar conveni...

MARINA: De ce nu ? În fond, am fi nişte personaje mai deosebite, cu care să se poată lăuda...

LAUR: Nu... Nu, pentru că i-ar fi teamă... Dacă ne-ar trece prin cap să ne răzbunăm... ?

MARINA: Pentru ce ? În fond, n-a făcut decât să mai inventeze nişte oameni... nici mai buni, nici mai răi decât alţii...

LAUR: Ei bine, eu vreau să fiu mai bun decât alţii ! Şi dacă tot vreau lucrul ăsta, trebuie să mă facă mai bun... Din start...

MARINA: Mai trebuie doar să-l convingi...

LAUR: Şi dacă... şi dacă nu cumva, dându-ne seama de toate astea, de existenţa lui, n-am putea cumva să intervenim în ea... Cam aşa cum a făcut-o el cu noi ? Oare n-am putea ajunge şi noi la el, aşa cum a ajuns el la noi ?

MARINA: Adică un pic de science-fiction...

LAUR: Nu, nu, fii atentă... Nu se spune că, pentru noi, lucrurile nu există decât în măsura în care le conştientizăm ? Ei, bine faptul că noi l-am conştientizat pe el l-a făcut tot atât de real pe cât suntem noi...

MARINA: Cu singura diferenţă că noi n-avem cum să ajungem la el... Pentru noi e doar o idee...

LAUR: Nu e sigur... Ştiu ! (învârtindu-se prin cameră) Noi suntem creaţia lui, nu ? Adică noi existăm pentru că el ne-a imaginat şi ne-a pus în cuvinte... Ne-a dat o formă... un sens... Asta trebuie să fie... Noi trebuie să-l imaginăm pe el... Să-l punem şi pe el în cuvinte... Aşa, va exista şi el pentru noi... (se duce precipitat la birou şi ia o hârtie) Da...! Nu trebuie decât să-l inventăm şi noi pe el... (se apucă să scrie... Marina vine lângă el)

 

                                                                 Se stinge lumina

 

Actul 6

 

Intră Autorul în cameră. E vesel. Are în mână două bilete de avion pe care le tot admiră. Le pune pe birou. Iese. În cameră intră Marina, îmbrăcată într-un halat. Se aşează pe fotoliu şi-ncepe să-şi facă unghiile. Intră Autorul cu o tăviţă cu două pahare de şampanie, o sticlă şi o văzuţă cu un trandafiraş. Fredonează. O vede pe Marina şi îngheaţă.

 

AUTORUL: Doamnă !

MARINA: Titi !

AUTORUL: (mirat) Doamnă !

MARINA: Titi...

AUTORUL: Doamnă, cine sunteţi şi ce căutaţi la mine-n casă ?

MARINA: Hai mă, Titi, ce-ţi place ţie să glumeşti...

AUTORUL: Doamnă, aţi greşit apartamentul...

MARINA: Unii zic c-am greşit bărbatul... dar eu te iubesc pe tine, Titi...

AUTORUL: Doamnă, vă rog frumos să plecaţi. Nu vă cunosc şi n-aveţi ce căuta la mine-n casă...

MARINA: Titi, nu mai glumi, te rog...

AUTORUL: Nu glumesc deloc... Vreau să plecaţi imediat din casa mea...

MARINA: Titi, chiar mă supăr să ştii... De ce îmi vorbeşti aşa ?

AUTORUL: (se uită la ceas, se uită la uşă) Doamnă, vă rog să plecaţi până nu...

MARINA: Până nu ce, Titi ? Doar nu mă dai afară ? Doar nu-mi dai papucii, Titi ?

AUTORUL: Ce să faceţi cu papucii mei, doamnă ? Vă dau afară... Nu vă cunosc şi nu ştiu ce căutaţi aici...

MARINA: Cum ce caut, Titi ? Mi-am căutat fericirea ! Dar văd că n-am găsit-o ! Cum, Titi, mă părăseşti ? Acum, după ce m-ai lăsat gravidă... ?

AUTORUL: Cum, doamnă ?

MARINA: Hai, măi Titi, nu cred că trebuie să-ţi descriu...

AUTORUL: Nu, cum să vă las gravidă, că ne cunoaştem de 10 minute...

MARINA: Vai, Titi, ce crud eşti... Nu-ţi cer pensie alimentară... Dar e copilul tău, Titi... Tu l-ai adus pe lume... Cu mîna ta...

AUTORUL: Doamnă ! Vă rog să plecaţi imediat ! Deja aţi depăşit limita !

MARINA: (pipăindu-se în jurul taliei) Aşa-i ?  Şi unde să plec, Titi, aşa, în halat ?

AUTORUL: Păi, daţi-l jos atunci !

MARINA: Dar nu vreau !

AUTORUL: (se chinuie să-i desfacă halatul) Daţi-l jos, n-auziţi ? Daţi-l imediat jos !

 

                                                                         Intră Lili.

 

LILI: Titi !

AUTORUL: Lili !

MARINA: Lili ?

AUTORUL: Doamnă !

LILI şi MARINA: Ai o amantă !

AUTORUL: Doamnă, ea e logodnica... (renunţă) Lili, n-am nici o amantă...

LILI: Şi dânsa cine-i ?

AUTORUL: Habar n-am !

MARINA: Cum, Titi, n-ai habar ? Şi ăsta ce e ? (arătând spre burtă)

LILI: Ce-i ăla, Titi ?

AUTORUL: Nu ştiu, draga mea... Cordonul de la halat ?

LILI şi MARINA: Titi !

LILI: Ce caută halatul meu pe această femeie !

MARINA: Cum, Titi, halatul ei ? Mi-ai spus că l-ai luat special pentru mine...

AUTORUL: Doamnă !

LILI: Titi !

AUTORUL: Lili !

MARINA: (aşezându-se în fotoliu) E clar, acum ! De-aia vroiai să mă goneşti din viaţa ta... Ai pe altcineva !

AUTORUL: N-am pe altcineva... (Lili îl străpunge cu privirea) Adică doar pe ea o am... Ea e logodnica mea... Nu ştiu cine eşti dumneata ! Lili, n-am văzut-o în viaţa mea ! Îţi jur ! M-am trezit cu ea azi, când veneam din bucătărie !

MARINA: (trece de la indignare la suferinţă) Cum nu m-ai văzut, Titi ? Cum poţi să spui aşa ceva ? (agresiv) Cum, Titi, nu m-ai văzut niciodată ? Atunci eu de unde ştiu pe dinnafară casa asta ? Ai... ? (se duce la dulap şi-l deschide) De unde ştiu că ai trei prosoape albastre şi două verzi ? (scoate o carte din bibliotecă) De unde ştiu că ai pus Viaţa pe un peron a lui Paler lângă Şoareci şi oameni ? (arătând spre baie) Că duşul picură ? Că nu bei decât ness ?... (face pauză de efect) Că arcurile din stânga patului din dormitor sunt mai tari decât cele de pe dreapta ?

LILI: (prăbuşindu-se în fotoliu) Titi ! De unde ştie, Titi, cum arată casa noastră ?

MARINA: Ba pardon, casa noastră !

AUTORUL: (către Marina) Ia, mai taci ! (îngenunchează) Lilişor, crede-mă, mă jur pe ce vrei tu că habar n-am de unde ştie femeia asta ce e la noi în casă ! Eu doar pe tine te iubesc. Pe ea n-am văzut-o în viaţa mea ! (se-ntoarce spre Marina) Doamnă, te conjur... Nu-nţeleg ce farsă e asta, dar spune-i că nu e adevărat... (Marina dă din umeri. Autorul e descumpănit, apoi se repede la birou şi ia biletele) Uite, Lili, uite ! Bilete spre Hawai ! Noi doi, aşa cum ţi-am promis ! Am terminat piesa şi plecăm în Hawai. Le-am luat azi-dimineaţă !

LILI: (se uită cu coada ochiului la bilete) Şi de unde ştiu că sunt pentru mine ?

AUTORUL: Uite ! Scrie numele tău pe ele, vezi ? Al tău şi-al meu ! (Lili îşi şterge lacrimile în timp ce Autorul o mângâie pe mâini)

MARINA: (îşi pune mâinile-n şold) Aha, pe mine mă laşi cu burta la gură şi pleci în Hawai cu... fufa asta...

LILI: Cum îţi permiţi ! (se repede la Marina. Încep să se lupte. Sare şi Autorul să le despartă dar e prins la mijloc. Intră Madam Popescu şi-i vede pe toţi trei încleştaţi)

MADAM POPESCU: Domnu` Titi !

AUTORUL: (încercând să se extragă dintre cele două femei dar să le ţină la distanţă una de cealaltă) Doamna Popescu !

MADAM POPESCU: Era uşa deschisă şi... am auzit zgomot şi... dacă deranjez, plec... (evident că nu se mişcă nici un pic)

AUTORUL: Doamna Popescu, eram ... avem puţină treabă...

MADAM POPESCU: Asta văd... Aveţi nevoie de ajutor ?

MARINA: (repezindu-se la Madam Popescu) El ? Eu am nevoie de ajutor, Doamna Popescu... Veniţi aici, luaţi loc... (o conduce spre fotoliu) vedeţi, Doamna Popescu, Titişor m-a lăsat gravidă...

MADAM POPESCU: Aoleo, maică ! Cum aşa domnu` Titi ? Eu credeam că sunteţi cu domnişoara Lili...

AUTORUL: Doamna Popescu, n-am lăsat pe nimeni gravidă...

MARINA: Vedeţi, doamna Popescu, ce-mi face ? Ia puneţi mâna aici... (îi pune mâna peste burta sa)

MADAM POPESCU: Domnu` Titi, eu zic c-aţi lăsat-o gravidă !

AUTORUL: Doamna Popescu, n-am lăsat-o eu gravidă !

MARINA: Doamna Popescu, doamna Popescu... nu ştiu ce să mă mai fac... Dumneavoastră sunteţi o femeie cumsecade... Titi mi-a povestit atâtea de dumneavoastră...

AUTORUL: Doamna Popescu, n-am văzut-o în viaţa mea !

MARINA: Vă plac mult pisicile, doamna Popescu, aşa-i ?

MADAM POPESCU: Vai, domnu` Titi, i-aţi vorbit de mine... Ce drăguţ din partea dumneavoastră... I-aţi zis şi de Leopoldina ?

AUTORUL: Doamna Popescu, nu i-am vorbit de dumneavoastră, pentru că n-o cunosc ! N-am văzut-o în viaţa mea !

MARINA: (scâncind) Vedeţi, doamna Popescu... ? Acum vrea să mă gonească... Cu copil cu tot !

MADAM POPESCU: Vai, domnu` Titi, cum să faceţi aşa ceva... Ce-o să spună Mitică ?

AUTORUL: Poftim ? Ce mă interesează pe mine de Mitică ?

MADAM POPESCU: Vai, domnu` Titi, cum puteţi vorbi aşa ? Da` el tot timpu` vorbeşte frumos de dumneavoastră. „Ce om cumsecade e vecinu` nostru” Aşa zice mereu Mitică al meu...

AUTORUL: Îi mulţumesc lu` domnu` Mitică, dar acum sunt lucruri serioase...

MADAM POPESCU: Păi, aşa aş zice şi eu... Că io venisem pentru pisic... Vai, ştiţi, doamna...

MARINA: Marina.

MADAM POPESCU: Aşa, doamna Marina, ştiţi ce pisic frumos am... ?

MARINA: Ştiu, frumos şi deştept, nu ?

MADAM POPESCU: (încântată) Daaa! (se-ntoarce spre Autor şi mai convinsă) I-aţi vorbit despre mine ! (autorul dă din mână a lehamite) Da, eu venisem pentru pisic... ştiţi, domnu` Titi mi-a promis că-l botează... Ştiţi, el e scriitor...

MARINA: Eu să nu ştiu ?!

MADAM POPESCU: Da` acuma văd c-aveţi probleme şi o să vin pentru pisic mai târziu... (dă să se ridice) Da` să ştiţi domnu` Titi că lu` Mitică n-o să-i placă... Parcă-l auz „Nu-mi place ce se-ntâmplă cu domnu` Titi”... Aşa o să zică sigur...

 

Intră Laur, cu parpalacul pe el. Bineînţeles că Madam Popescu se aşează înapoi în fotoliu)

 

LAUR: Bună seara !

LILI: Bună seara...

LAUR: Numele meu e comisar Laurenţiu Anton...

MADAM POPESCU: Aoleu, domnu` Titi, a venit şi poliţia... V-am zis eu c-aveţi probleme...

AUTORUL: Cu ce vă pot ajuta ?

LAUR: Cu multe, cred...

 

Sună soneria. Lili se duce să deschidă. Un băiat intră, cu un pacheţel în mână.

 

LILI: Nu-nţeleg nimic... Titi, ai comandat tu un inel ? Domnul spune că aici a fost trimis...

BĂIATUL: Exact aici... Trebuie să dau acest inel doamnei (citeşte pe hârtie) Marina Lazăr...

MARINA: Eu sunt ! (sare şi ia pachetul, îl deschide) Vai, ce frumos, Titi ! Vezi că mă iubeşti ?!

MADAM POPESCU: (sare şi ea să vadă) Vai maică, c-aşa ceva n-am văzut în viaţa mea... Cred că costă o avere... Domnu` Titi, de unde-aţi avut atâţia bani ?

AUTORUL: (îi ia pachetul din mână) Eu n-am comandat nimic...

BĂIATUL: Cum, nu e asta strada Rubiconului, nr. 34 ?

AUTORUL: Ba da !

BĂIATUL: Apartamentul doişpe ?

AUTORUL: Da...

BĂIATUL: Ei, bine... aici m-au trimis, aici am venit... vă rog să-mi daţi banii să plec...

AUTORUL: Domnule, ia-ţi inelul şi pleacă că eu n-am bani şi n-am comandat nimic...

LAUR: Domnule, veniţi puţin, vă rog... Comisarul Anton... (ies amândoi. Laur revine după câteva secunde, cu pacheţelul în mână pe care i-l dă Marinei) Poftiţi, doamnă, cred că ăsta vă aparţine...

MARINA: Mulţumesc...

AUTORUL: Domnule, nu înţeleg... Spuneaţi că sunteţi comisar... ce treabă aveţi cu mine... ?

LAUR: Pe scurt, azi diminează s-a dat o spargere la bancă...

MADAM POPESCU: Aoleo !

LAUR: Aveaţi banii acolo ?

MADAM POPESCU: Io ? Fugi maică, de-aci. Ce, eu am bani de pus la bancă... ? Să mi-i fure ăia ? Îi ţin sub saltea... Că şi Mitică zice...

LAUR: (întrerupând-o ferm) S-au furat 3 miliarde...

LILI: Şi ce legătură are asta cu Titi ?

LAUR: Domnişoară, avem indicii clare că logodnicul dumneavoastră e implicat...

AUTORUL, LILI şi MADAM POPESCU: Poftim ?

MADAM POPESCU: (dând din cap) Aoleo, domnu` Titi...

AUTORUL: Domnule comisar, trebuie să fie o greşeală... O neînţelegere... Eu n-am nici o legătură...

LAUR: Asta vom stabili noi... Vă rog să-mi răspundeţi la câteva întrebări...

MADAM POPESCU: Răspunde-i, domnu` Titi...

AUTORUL: Doamna Popescu... ! Cu cea mai mare plăcere dar, să ştiţi, nici n-am auzit c-ar fi fost o spargere la bancă... N-o să vă pot ajuta...

LAUR: O să vedem noi... Vă pregăteaţi să plecaţi undeva ?

AUTORUL: Nu plec, domnule, nicăieri...

MARINA: Minte, domnule comisar... (ia biletele de avion) Ia uitaţi-vă aici. Bilete de avion. Pleacă în Hawai cu, cică, logodnica...

LILI: Ce cică ? Sunt logodnica lui...

MADAM POPESCU: Vai, ce frumos, plecaţi în Havai... Să vezi ce faţă o să facă Mitică al meu... Că el nu m-a dus până aci, la Feteşti, să-mi văd nepoatele...

AUTORUL: Doamna Popescu, vă rog...

LAUR: Stimată doamnă, dumneavoastră cine sunteţi ?

MADAM POPESCU: Vai ce frumos mi-aţi spus, domnu`... Eu sunt Doamna Popescu de deasupra...

LAUR: Şi ce căutaţi dedesubt ?

MADAM POPESCU: Poftim ?

LILI: Vă întreabă de ce nu mergeţi la dumneavoastră acasă ?

MADAM POPESCU: (dă să spună ceva, dar se răzgândeşte) Păi mă duc, că şi Mitică al meu m-o aştepta de mult... Stai să vezi când i-oi spune de domnu` Titi şi de copil şi de inel şi de Havai... (iese)

LAUR: Aşadar, spre Hawai...

LILI: Domnule comisar, Titi a cumpărat biletele ca să-mi facă un cadou... Ştiţi, noi n-am mai ieşit din oraş de mulţi ani... Şi mi-a promis că plecăm în călătorie dacă termină piesa...

LAUR: Aşadar, să recapitulăm... plecaţi în Hawai... aţi comandat un inel foarte scump...

AUTORUL: Eu nu...

LAUR: Eu vorbesc acum... Mai lipseşte ceva... Schiţele băncii...

AUTORUL: (uitându-se spre Lili) Poftim ?

LAUR: Avem motive să credem că aveţi acasă schiţele sistemelor de securitate ale Băncii Economiilor Populare...

AUTORUL: Dar de unde...

LAUR: Domnişoara... (deschide un carneţel) Lili, nu... ? Aşa numita logodnica dumneavoastră... lucrează la bancă şi are acces la acele schiţe. Pe care avem motive să credem că vi le-a dat dumneavoastră...

LILI: Da, domnule comisar, i le-am dat pentru a se documenta pentru noua lui piesă...

LAUR: De unde ştiţi că acesta era motivul real ?

LILI: Aşa mi-a spus Titi şi eu îl cred...

LAUR: Aşa e, domnule Titi, sau, de fapt, aţi folosit drept pretext scrierea unei piese ca să aflaţi cum se poate fura dintr-o bancă... ?

AUTORUL: Domnule, nu vă permit... Cum să fur de la o bancă ? Astea-s invenţii !

LAUR: Domnule, dacă găsim schiţele, s-ar putea să vă fie cam greu să demonstraţi că sunt doar nişte invenţii...

MARINA: (se duce la dulap şi ia mapa cu schiţe) Astea sunt, domnule comisar ?

LILI: Alea sunt schiţele mele... De unde ştia ea că sunt aici...?

AUTORUL: (agitat) Păi nu vezi ?!! E clar ! Sunt complici ! S-au vorbit ! Sunt mână-n mână ! Nu ştiu de ce, dar s-au vorbit să mă distrugă ! Tu nu vezi că-i o conspiraţie ? (se prăbuşeşte în mijlocul camerei, cu capul în mîini) Ce vreţi de la mine ?

LAUR: (scoţând din parpalac mapa cu piesa) Recunoşti asta ?

AUTORUL: Da, e piesa mea... De unde o...

LAUR: Ei, bine, vrem s-o rescrii...

AUTORUL: Poftim ?

MARINA: Vrem să rescrii piesa... Părerea noastră e că personajele nu sunt bine aşa cum sunt...

AUTORUL: Dar de unde ştiţi voi cum sunt personajele mele ?

LAUR: Încă n-ai înţeles ? Noi suntem personajele tale... Laur Anton...

MARINA: ...şi Marina Lazăr...

LAUR: Creaţiile tale...

AUTORUL: Ce glumă stupidă... Cum o să fiţi personajele mele ? Cine-a mai auzit ca personajele să iasă din cărţi să-şi înfrunte autorul ?

MARINA: Era timpul s-o facă cineva.

AUTORUL: Bateţi câmpii... Sunteţi doi impostori care mi-aţi citit piesa şi acum vă bateţi joc de mine...

LAUR: Am senzaţia că ar trebui să-ţi convină că suntem doar personaje... Alternativa ar fi mult mai rea...

LILI: Cum adică ? Titi n-a făcut nimic rău...

MARINA: Adică... tot ce-a văzut şi auzit Madam Popescu în seara asta aici, e adevărat...

AUTORUL: Nu. Nu-i adevărat, aşa cum nici voi nu sunteţi personajele mele...

LAUR: Ia, gândeşte-te puţin... Ştim de schiţele băncii... A venit şi băiatul cu inelul pe care tu... mă rog, eu l-am comandat în ultimul act... Ştim tot ce ai în casă... Apropo, n-ai fost prea inspirat să-ţi descrii propria casă... Marina e gravidă, exact cum ai lăsat-o tu... prin intermediul meu, evident... Eu sunt acel Laur lipsit de scrupule pe care l-ai inventat tu... Până şi pe Madam Popescu o cunoaştem...

AUTORUL: Nu-i adevărat... E o înscenare... Eşti un ticălos...

LAUR: Aşa m-ai făcut tu, aşa că nu te poţi plânge...

AUTORUL: Nu ştiu ce vreţi de la mine, dar totul e o înscenare sau un oribil coşmar...

MARINA: De ce ţi-am fi înscenat asta ? De ce să facem tot acest efort ? De ce ar fi plătit Laur inelul ? De ce toată această tevatură, tu, Lili, doamna Popescu... ? Pentru ce ? Doar ca să te convingem să rescrii o piesă ? Dacă n-am fi nişte personaje, ar trebui să fim nebuni de legat...

LILI: Titi, să ştii că are sens...

AUTORUL: Ce sens ? N-are nici un sens ? Rolul personajelor este să-şi asculte autorul. Trebuie să fie şi să facă ce vrea el. Dacă sunt nişte personaje, n-au cum să-şi dea seama de asta... Nu i-ar lăsa autorul... Adică eu... Ce-s tâmpit ?

LAUR: Nu ştiu asta... Dar ştiu că ne-am dat seama şi că am decis că, dacă tot suntem nişte personaje, măcar să fim cum vrem noi... Şi, iată-ne aici...

AUTORUL: Domnule, îţi baţi joc de mine !

LAUR: Cu ceva succes, aş spune ! Dar nu mai mult decât tu de noi... De ce m-ai făcut un nenorocit ? Îmi înşel nevasta, fur dintr-o bancă, profitând de o femeie îndrăgostită de mine, pe care o şi părăsesc, gravidă şi în pericol de a înfunda puşcăria...

MARINA: Şi pe mine ? De ce trebuia să fiu o violonistă ratată ? De ce trebuia să fiu una dintre naivele alea care se-ndrăgostesc de nenorociţi ? Şi ce făceam eu în puşcărie ? Ce vină aveam eu ? (imperativ şi dur) Pune mâna şi schimbă tot !

AUTORUL: Nuuu ! (se repede la telefon) O să chem poliţia ! O să vă dau pe mâna poliţiei !

LAUR: Domnu` Titi, să fim serioşi... Noi suntem doar nişte personaje... O să le spui că două personaje din ultima ta piesă au ieşit din carte, au venit la tine acasă şi ţi-au înscenat totul ? Cine o să te creadă ?

AUTORUL: Toată lumea o să mă creadă !  Nu rescriu piesa ! Nu vreau ! E creaţia mea ! Nimeni n-are dreptul să-mi ceară s-o schimb ! Nimeni ! (strânge mapa cu piesa la piept) Nimeni, auziţi ? N-o să vă creadă nimeni !

LAUR: (se-nvârte prin casă) Domnu` Titi... Ia să-ţi spun o poveste... A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu s-ar fi povestit, nu ? A fost odată un scriitor... Nu cine ştie ce... Şi, pentru că piesele lui nu merg foarte bine la public, se gândeşte să profite de faptul că logodnica lui lucrează la o bancă. O convinge să fure schiţele (care au fost găsite în apartamentul lui) şi dă o spargere, sustrăgând 3 miliarde de lei. Apoi, îmbogăţit peste noapte, cumpără un inel de câteva zeci de milioane şi se decide brusc să facă o călătorie mai lungă, fix în Hawai, el care n-a ieşit din Bucureşti de ani serioşi, aşa cum spune logodnica lui... Aceasta nu ştie, însă, ce moralitate îndoielnică are Titi al ei, care, în paralel întreţinea relaţii cu o altă femeie pe care e gata s-o părăsească după ce-a lăsat-o însărcinată... Şi, ca să fie totul clar, autorul povesteşte în ultima sa piesă toată tărăşenia... desigur folosind un personaj fictiv... Dar care-l întruchipează pe el, nu ? Nu, domnule Autor ?

AUTORUL: Dar de ce ? Ce v-am făcut ? De ce vreţi să mă distrugeţi ?

MARINA: Nu vrea nimeni să te distrugă ! Cum ne-ai rescrie, dacă te-am distruge ? Nu vrem decât să schimbi ce-ai făcut din noi...

LAUR: Noi n-am făcut decât să ne luăm destinul de gât... Aşa se spune, nu ? Şi, în cazul ăsta, s-a dovedit că tu eşti destinul nostru...

MARINA: Am decis că nu ne place cum suntem şi am hotărât să ne schimbăm... De fapt, să-l convingem pe autor să ne schimbe...

AUTORUL: Dar nu e drept. D-aia e autor, pentru că are drept de viaţă şi de moarte asupra creaţiei sale...

LAUR: Tocmai asta n-ai înţeles... Că şi creaţia are aceleaşi drepturi asupra creatorului său... Că el nu există decât atâta timp cât există creaţia lui... Iar eu refuz să mai exist aşa cum m-ai făcut tu...

MARINA: Prin urmare... (îi arată maşina de scris)

                                                               Se-nchide lumina

 

Actul 7

 

Autorul e la masă, scrie. În cameră intră Marina, cu o valijoară în mână şi cu o cutie de vioară în cealaltă. Le pune jos şi începe să umble prin casă.

 

MARINA: Ce bine că n-au fost locuri la hotel... Urăsc hotelurile... Atât de impersonale cu cearceafurile alea apretate şi cu paharele în punguliţe de plastic... Şi nici nu poţi repeta în hotel... Că doar oamenii plătesc tocmai ca să se odihnească, nu ?

 

                                         Sună soneria. Marina se duce să deschidă. Intră Laur.

 

LAUR: Sărut-mâna, stimată şi distinsă doamnă...

MARINA: Bună ziua...

LAUR: Laurenţiu Anton... De la revista Altfel... Am discutat la telefon, când eraţi încă la Bucureşti...

MARINA: Pentru interviu, nu ?

LAUR: Da... Pot să... (face semn spre cuier)

MARINA: Sigur... Vă rog, dacă...

 

Laur începe să-şi dea jos parpalacul, se încurcă în mâneci. Autorul se ridică... Marina înţepeneşte. Laur, în schimb, continuă să meargă spre cuier. Autorul se opreşte şi-l priveşte mustrător. Laur spune „Pardon !” şi înţepeneşte. Autorul dă din cap şi-şi continuă drumul spre o carafă de apă din care-şi toarnă un pahar. Se întoarce la birou reia scrisul.

 

MARINA : ... doriţi o cafea...

LAUR: (terminând de pus parpalacul în cuier) Numai dacă beţi şi dumneavoastră cu mine...

 

                                                            Muzica. Se închide lumina încet.-

                                                                              Cortina